AVRAM GAL, Vicepreședinte PSD Cluj: Europa de Sud-Est traversează o perioadă pe cât de complexă, pe atât de neliniștitoare, iar România se află în centrul unui peisaj regional care pare să fi intrat într-o fază de frământări simultane, dificil de ignorat. Privite separat, fiecare dintre aceste crize poate fi explicată prin dinamici interne. Privite împreună însă, ele creează imaginea unui spațiu în care tensiunile politice, sociale și geopolitice se amplifică într-un fel care ridică întrebări serioase în cancelariile occidentale. O coincidență? Sau semnul unei reconfigurări mai ample, în care vulnerabilitățile statelor sunt puse la încercare într-un ritm accelerat?
În Bulgaria, protestele masive izbucnite în ultimele luni au evoluat dincolo de un simplu conflict fiscal. Scânteia a fost proiectul de buget pentru 2026 – primul calculat în euro – perceput de populație drept un pachet de măsuri oneros și grăbit, în disonanță cu realitatea economică a societății. În scurt timp, însă, demonstrațiile au depășit tema bugetului și au scos la suprafață frustrarea acumulată în ani de corupție, instabilitate politică și incapacitatea cronică a clasei politice de a forma un guvern stabil. Zeci de mii de oameni au ocupat bulevardele Sofiei și ale altor orașe, iar presiunea străzii a forțat retragerea bugetului și demisia guvernului. Pentru observatorii occidentali, Bulgaria devine astfel încă o piesă dintr-un puzzle regional al fragilității democratice, în care tensiunile interne se propagă dincolo de granițe și influențează evaluarea generală a Balcanilor.
La doar câteva sute de kilometri de București, Ucraina se află în continuare în mijlocul unui război de uzură, cu o presiune militară constantă asupra teritoriilor sale din est și sud. Conflictul, intrat într-o etapă de rezistență prelungită, erodează nu doar capacitățile Kievului, ci și stabilitatea întregii regiuni. Pentru România, războiul nu este un eveniment îndepărtat, ci o realitate geografică la graniță, cu implicații economice, militare și umanitare. Iar pentru puterile occidentale, fiecare etapă a conflictului readuce în discuție vulnerabilitățile statelor de pe flancul estic.
Republica Moldova, aflată între aspirațiile europene și presiunile geopolitice din est, rămâne un stat expus. Fragilitatea sa instituțională este evidentă, polarizarea politică profundă, iar agresiunile hibride – de la manipulare mediatică la tentative de destabilizare – reflectă un mediu în care orice dezechilibru poate produce consecințe imediate. În ochii comunității internaționale, Moldova continuă să fie un barometru al presiunilor care influențează întreaga zonă.
În Serbia, frământările sociale și contestările politice au devenit tot mai frecvente. Relația tensionată cu Kosovo, nemulțumirile interne față de guvern, acuzațiile de autoritarism și poziționarea ambiguă între Bruxelles și Moscova creează un tablou al unei țări aflate într-un balans permanent, fără direcție clară. Serbia se mișcă într-un spațiu gri, într-o zonă de ambiguitate geopolitică pe care partenerii occidentali o privesc cu prudență.
Ungaria, la rândul ei, continuă să fie izolată în interiorul Uniunii Europene. Divergențele cu Bruxelles-ul în privința statului de drept, independenței presei și politicilor energetice au transformat Budapesta într-un actor problematic pentru instituțiile europene. Această confruntare constantă, întreținută de jocurile politice ale guvernului Orban, amplifică tensiunile regionale și întărește percepția că Europa Centrală și de Est se fragmentează din interior, pe fondul unor provocări simultane.
La acestea se adaugă provocările permanente din Marea Neagră, unde intensificarea activităților militare, competiția strategică pentru controlul rutelor maritime și incidentul repetitiv al dronelor sau aeronavelor neidentificate creează un climat de insecuritate continuă. Marea Neagră nu este doar un spațiu de tranzit, ci un teatru geopolitic sensibil, în care orice dezechilibru – militar sau economic – poate avea efecte imediate asupra României.
În acest context general de instabilitate, România se află într-o poziție aparte: înconjurată de tensiuni, confruntată la rândul ei cu propriile vulnerabilități politice, economice și instituționale, și obligată să navigheze între presiunile interne și responsabilitățile internaționale. Pentru observatorii occidentali, această densitate de crize în întreaga regiune transformă Europa de Sud-Est într-o zonă de risc crescut, un spațiu unde fragilitatea se poate propaga rapid, iar consecințele pot depăși cu mult granițele naționale.
Privind la ansamblul regiunii, nu putem să nu ne întrebăm dacă această simultaneitate a turbulențelor este doar produsul unor dinamici interne sau dacă asistăm la o reconfigurare mai amplă, în care vulnerabilitățile statelor sunt exploatate, alimentate sau amplificate de factori externi. Și poate cea mai neliniștitoare întrebare dintre toate este aceea care nu mai poate fi evitată: într-o regiune în care aproape toate țările vecine fierb, cui îi folosește, de fapt, ca România – și întreaga sa vecinătate – să rămână prinsă într-un cerc al instabilității?
PS:
Dacă toate aceste semne nu ne trezesc, atunci ce o va face? Trăim într-o regiune în care istoria nu se repetă, ci se accelerează. Iar România nu își mai poate permite luxul pasivității, al confuziei sau al așteptării ca altcineva să ne rezolve vulnerabilitățile. Marile puteri își apără interesele. Vecinii își apără supraviețuirea. Noi? Noi trebuie să ne apărăm statul, demnitatea și viitorul. Nicio națiune nu rămâne puternică dacă acceptă să fie slabă. Nicio țară nu își păstrează locul dacă nu luptă pentru el. E momentul ca România să redevină conștientă de forța ei – și să acționeze ca atare.
