- Societatea contemporană,inclusiv cea românească, se confruntă printre altele şi cu o acută criză a dreptului, fenomen social (normativ) privit din cele două puncte principale de vedere: elaborarea (edictarea) actelor juridice normative – a legii, în sens larg –, şi realizarea sa, atât în ceea ce priveşte respectarea (conştientă) a normelor juridice de către destinatarii săi, cât şi aplicarea lor de către organele de stat care au competenţă în materie.
Vom incerca, pe parcursul mai multor intervenţii, să aducem la cunoştiinţa celor interesaţi, cauzele acestei crize a dreptului,cu urmari dezastruoase în planul stabilităţii raporturilor juridice, al armonizării şi ordonării comportamentelor oamenilor în societate, în relaţie directă cu promovarea, protejarea şi apărarea drepturilor cetăţeneşti.
Pentru astăzi,vă prezentăm câteva consideraţii introductive,vom enumera principalele cauze ale acestei crize a dreptului,mai precis a legii contemporane, şi vom “ataca” prima cauză, după părerea noastră: nerespectarea/ignorarea principiilor legiferării în activitatea de elaborare normativă.
- Fără îndoială, aşa cum atrag atenţia o serie de specialişti, ne aflăm de ceva vreme, în ceea ce se poate numi, “criză‘’ a legii. Pentru motivele pe care le vom arăta pe parcursul acestui demers teoretic, putem afirma că legea este bolnavă, este în criză, este într-un moment critic, de dificultate şi reconsiderare a raţiunii pentru care ea trebuie să existe; legea se află într-un „punct de cotitură”, într-un „moment crucial”[1], situaţie ce impune, de urgenţă, un tratament adecvat, realizat prin luarea unor atât de necesare decizii.
Fără a detalia, admitem că, în prezent legea, ca principal izvor de drept în sistemul/familia de drept romano-germanic(ă), se confruntă cu o serie de probleme care fac ca aceasta să traverseze o perioadă deloc benefică existenţei sale.
Astfel, semnalăm aşa cum o fac şi alţi autori[2], că legea nu mai apare – aşa cum era considerată ca „arca sfântă”în secolul al XIX-lea – ca fiind actul normativ necesar pentru a ordona realitatea socială, pentru a asigura protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului; ea a devenit, din păcate, doar o soluţie, un element din programul politic al partidului/partidelor aflat/e la guvernare.
Legiferarea nu se mai fundamentează pe cele două condiţii esenţiale ale sale, cunoaşterea realităţii şi respectiv, aplicarea corespunzătoare, adecvată a tehnicii legislative, tehnică care are menirea să asigure concordanţa, compatibilitatea dintre realitatea socială şi realitatea reflectată prin norma de drept.
Legiuitorul contemporan, ignorând chiar scopul ultim al legii şi anume, apărarea şi promovarea valorilor sociale prin consolidarea drepturilor fundamentale ale individului, în loc să reglementeze realitatea socială dată, prin căutarea celor mai potrivite reguli de urmat, acel „ideal normativ” (despre care vorbea Mircea Djuvara), creează o realitate paralelă; el, „fabricantul” de realităţi, prin normele edictate, transformă realitatea, legiferează fără a ţine seama de cerinţele acesteia care „este constrânsă astfel să asimileze mai multe reguli decât este capabilă să absoarbă…”[3]. In acest fel, se creează o lume artificială, care pune în pericol fundamentele pilonului social legislativ şi, pe cale de consecinţă, securitatea juridică a cetăţeanului.
Doctrina de specialitate trăgea semnale în această direcţie cu multă vreme în urmă. Ilustrăm acest lucru făcând trimitere la câteva observaţii în materie. Astfel, George Burdeau – un cunoscut constituţionalist francez – atrăgea atenţia, încă din anul 1939[4], dar şi în 1967, că legea începe să piardă din prestigiul pe care îl are, devenind, nimic altceva, decât rezultatul unei proceduri de guvernământ; succedându-se cu o viteză foarte mare, legile nu mai furnizează decât soluţii provizorii, ea, legea,
pierzându-şi caracterele sale tradiţionale: normă generală, abstractă şi permanentă.
Anii ’70 marchează, de asemenea, discuţii serioase pe tema declinului legii[5].
În aceeaşi ordine de idei, potrivit lui Pierre Mazeaud, fost preşedinte al Consiliului Constituţional al Franţei, „legea a devenit de fapt, un rit asemenea unei incantaţii, supraîncărcat de detalii, adesea imprecis, care bate câmpii… şi, deci, ineficace”. Ea pare să fie tot mai puţin accesibilă cetăţenilor şi tot mai greu de interpretat de către judecători[6].
J.C. Bécane şi M. Coudere constată la rândul lor[7], existenţa unei crize a legii generate de inflaţia legislativă, de creşterea rolului altor surse formale ale dreptului, de lipsa de previzibilitate a legii, de noninteligibilitatea legii moderne.
- Mathieu[8],scrie despre patologia legii franceze, diagnostichează declinul ei şi propune soluţii pentru depăşirea impasului.
Astăzi, legea şi parlamentul, odinioară magnifice în funcţionarea lor sub aspectul reprezentării voinţei generale, traversează un proces de relativizare, de scădere a rolurilor lor simbolice şi politice[9].
Într-o abordare recentă, se arată că disfuncţiile actualelor sisteme de drept au cauze mai profunde decât se credea de regulă, fiind vorba de „dominaţia unor mentalităţi defazate faţă de realitate asupra sistemului juridic, care poate fi tradusă
prin recursul aproape patologic la schimbarea legislaţiei ori de câte ori sistemul social se confruntă cu o problemă funcţională…”[10].
Dacă liberalismul economic a vrut să-i confere legii simplitate şi docilitate, marxismul a răspândit ideea că legea este doar expresia clasei dominante, iar succesul revoluţiilor democratice a contribuit la „iubirea de lege” de către cetăţean, ca iubire civică pentru egalitate, fraternitate şi libertate, astăzi, cu regret, se poate afirma că legea este într-o serioasă „criză” generată, printre altele, de:
- ignorarea principiilor (cerinţelor) legiferării;
- incapacitatea statului de drept actual de a asigura previzibilitatea şi accesibilitatea legii;
- constrângerea legii naţionale de către dreptul Uniunii Europene;
- inserţia excesivă a Guvernului în activitatea de legiferare, cauză importantă a scăderii puterii şi autorităţii Parlamentului;
- inflaţia legislativă;
- alte cauze, precum: „utilizarea” politică a legii, tratamentul mediatic al acesteia, formalismul juridic excesiv, diluarea conceptului de „solidaritate” şi, pe cale de consecinţă, de amplificarea individualismului cu orice preţ*.
- În privinţa ignorării cerinţelor/principiilor legiferării, este unanim recunoscut în doctrina de specialitate[11] că, elaborarea actelor normative este un proces de mare complexitate, în care trebuie luaţi în calcul factorii politici, economici, sociali, morali, istorici, naţionali şi internaţionali, conştiinţa juridică şi tendinţele de evoluţie ale societăţii, specificitatea normativităţii juridice etc.
Acest proces, care trebuie să tindă – aşa cum afirma Mircea Djuvara – la „întruchiparea raţionalităţii şi normalitaţii dreptului”, reclamă respectarea următoarelor principii:
3.1. principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a actelor normative;
3.2. principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
3.3. principiul corelării sistemului actelor normative;
3.4. principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea normativă.
3.1. Potrivit primului principiu, în efortul de a defini (construi) propoziţia normativă (norma juridică), legiuitorul trebuie să asigure, pe baza unui studiu aprofundat al realităţii, corelaţia necesară între fapt şi drept. Actul normativ ce urmează a fi adoptat nu poate aborda un domeniu social oarecare, fără a fi cercetate consecinţele politice, sociale, economice, financiare, culturale, psihologice ale reglementării precedente, fără a se fi stabilit disfuncţiile acesteia şi fără a se căuta în mod ştiinţific soluţiile pertinente pentru remedierea acestor disfuncţii.
Cercetarea ştiinţifică va determina obiectivele intervenţiei legislative şi va arăta mijloacele ce trebuie folosite pentru atingerea lor. Opera legislativă trebuie să se inspire dintr-o cunoaştere profundă a trebuinţelor sociale şi naţionale: o insuficientă cunoaştere a faptului poate conduce la soluţii juridice nefondate, poate oferi o imagine falsă asupra reglementării, cu toate consecinţele negative ce se pot ivi*.
Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.
Surprinderea realităţilor sociale care reclamă elaborarea unor acte normative, raportarea acestora la scara de valori contemporană, estimarea efectelor sociale posibile, cer un demers ştiinţific de natură interdisciplinară la care participă informaţiile oferite de sociologie, economie, psihologie, cibernetică, informatică etc. În măsura în care aceste date sunt folosite, acţiunea legislativă scade din conjuncturalitate şi ocazionalism[12].
Identificarea realităţilor sociale ca „dat”** al dreptului în activitatea de legiferare,reprezintă o condiţie minimală fără de care aceasta ar rămâne expusă subiectivismului şi arbitrariului[13]. „Dat”-ul trebuie înţeles ca un ansamblu de factori anteriori şi exteriori activităţii normative care orientează procesul de elaborare a normei, pe coordonate ştiinţifice[14].
Elaborarea normei este dependentă ea însăşi de natura problemelor sociale şi economice care apar în relaţiile dintre oameni ,de rezultatul concret urmărit de principiile de ordine etică, de sentimentul de dreptate şi oportunitate politică[15].
Faţă de realitatea că societatea contemporană este guvernată din ce în ce mai mult de informatizare, computerizare, formalizare şi globalizare, se pune în mod corect întrebarea dacă dreptul va putea face faţă acestor noi provocări şi în ce mod: bazându-se pe tradiţia modernistă sau înclinind balanţa spre postmodernism? Este şi motivul pentru care în doctrină se propune trecerea, în procesul reglementării normative, de la decizia simplă la decizia juridică întemeiată pe complexitate***.
În sinteză, fundamentarea ştiinţifică a unui proiect legislativ, trebuie să cuprindă:
- o temeinică activitate de documentare şi analiză ştiinţifică, pentru cunoaşterea realităţilor sociale care urmează să fie reglementate;
- descrierea situaţiilor de fapt care urmează să fie transformate în situaţii de drept;
- analiza judecăţilor de valoare cu privire la determinarea situaţiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate şi care se găsesc în contact cu judecăţile de valoare din care se inspiră însăşi schimbarea;
- determinarea, anticiparea efectelor posibile ale viitoarei reglementări, a costului social al proiectatei reforme legislative;
- determinarea oportunităţii intervenţiei legislative[16].
Din nefericire, în societatea actuală românească legiuitorul ignoră acele cerinţe (principii) ale activităţii de elaborare a legilor.
Cele de mai jos pot fi relevante în raport cu afirmaţia făcută. Astfel:
- norma de drept nu se mai fundamentează pe cunoaşterea realităţii şi aplicarea adecvată a tehnicii legislative, astfel încât să existe o concordanţă între realitatea socială şi realitatea reflectată de norma de drept;
- actul de legiferare generează o constrângere a realităţii şi nu o reglementare a acesteia; drept consecinţă, realitatea este nevoită să permită şi să fie capabilă să absoarbă cât mai multe reguli;
- norma nu mai este edictată pentru a reglementa o anumită realitate, ci de cele mai multe ori se creează o realitate paralelă; legiuitorul nu se mai pronunţă asupra realităţii în sine, devenind un simplu „fabricant” de realităţi;
- practica legislativă din România demonstrează că în multe situaţii, organele statale cu competenţă normativă au elaborat acte juridice normative fără să cunoască în mod corespunzător realităţile din domeniul respectiv, iar consecinţa imediată a fost respingerea normei, urmată de modificarea sau abrogarea normelor respective[17].
Pentru depăşirea acestei situaţii, au fost propuse soluţii care să aibă în vedere o „reconstrucţie” a dreptului, o refundamentare a universului juridic[18], potrivit cărora, ar trebui să se pornească de la descifrarea fiecărui nivel al existenţei sociale, de la identificarea funcţiilor sale şi de la conectarea şi corelarea imperativelor conduitei umane în fiecare compartiment al existenţei omului.
În aceeaşi ordine de idei, se apreciază că activitatea de legiferare ar trebui să fie, simultan, o operaţiune atât intelectuală cât şi determinată, care să asigure un echilibru între descriptiv şi prescriptiv[19].
Trebuie avută în vedere complexitatea „dat”-ului social, faptul că acesta este compus din numeroase elemente ce aparţin atât lumii materiale ,cât şi a celei spirituale; legiferarea realizată fără a recunoaşte existenţa „dat”-ului social este de natură a crea o normă juridică nedreaptă şi arbitrară, legiuitorul înfăţişându-se astfel, ca un stăpân absolut asupra destinului oamenilor, ceea ce este de neacceptat[20].
[1] Semnalăm, în context, lucrarea extrem de laborioasă, o reuşită în materie, a autoarei Ramona Duminică: Criza legii contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
[2] Ibidem, p. 1-5.
[3] Ibidem, p.11.
[4] În „Arhivele filosofiei dreptului” (apud R. Duminică, op. cit., p.3).
[5] A se vedea, J. Ellul, „La crise du droit dans la société moderne”, în cadrul Conferinţei Şcolii Naţionale de Magistratură, 17 octombrie 1973.
[6] În „La loi”, Dalloz, Paris, 1994, p. 61-87.
[7] R. Duminică, op. cit., p. 4.
[8] În „La loi”, Dalloz, Paris, 2010, p. 69-127.
[9] J. Bouland Ayoub, B. Melkevik, P. Robert, L´amour des lois. La crise de la loi moderne dans les sociétés democratique, Les Presses de l´Université Laval, Québec, 1996, p.7-8.
[10] D.C. Dănişor, Democraţia deconstituţionalizată, Ed. Universul Juridic şi Ed. Universitaria din Craiova, Bucureşti, 2013, p.9 (apud R. Duminică, op. cit., p.5).
* Cu precădere în dreptul contemporan român.
[11] A se vedea, N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ediţia 5, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 179-185; A. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Ed. Academiei R.S.R., 1969, p. 122-230; M. Bădescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Sitech, Craiova, 2013, p. 195-238.
* În context, aşa cum aprecia A. Naschitz, „este de aceea, o cerinţă majoră a legiferării, tinzând spre eficienţă, ca să se facă din latura cognitivă un moment esenţial al operei de construire a reglementărilor juridice…” A. Naschitz, op.cit, p. 122.
[12] M. Bădescu, Teoria actului juridic, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 18 şi urm.
** Despre „dat” şi „construit” în drept, a se vedea, Fr. Gény, Science et technique en droit privé positif, tome III, Recueil Sirey, Paris, 1921.
[13] R. Duminică, op.cit., p. 17.
[14] E.S. de la Marnierre, Elements de methodologie juridique, Librairie du „Journal de Notaires et des Avocats”, Paris, 1976, p. 10 (apud R. Duminică, op. cit., p. 17).
[15] Ibidem.
*** În acest context subliniem o teorie relativă recentă care aduce în discuţie modelul comunicaţional al dreptului: activitatea comunicaţională este o activitate consecutivă a societăţii; prin urmare, dreptul trebuie definit prin prisma comunicaţională, înlocuindu-se monologul din activitatea de legiferare şi realizare a dreptului,cu dialogul, instituindu-se un acord între normele juridice şi lumea cotidiană, ca o condiţie a validităţii normelor (Pe larg, a se vedea, J. Habermas, Droit et Democratie. Entre faits et norms, Cerf, Paris, 1997).
[16] N. Popa, op. cit., p. 180.
[17] A se vedea, C.C. Nenu, Labor Code Amendaments – Between Necesity and the Reality of the Labor Market in Romania and in the European Union, în „Jurnalul de Studii Juridice”, vol. 1-2 issue 1, 2012, p. 77-86 (apud R. Duminică, op. cit., p. 18).
[18] S. Goyard- Fabre, Le Droit et la societé d’aujourd’hui, în vol. « Panser la justice », Mafpen de Toulouse, C.R.D.P. Midi-Pyrénées, 1998, p. 187-188 (apud R. Duminică, op. cit., p. 18).
[19] Ibidem, p. 19.
[20] Ibidem.
