AVRAM GAL, vicepreședinte PSD Cluj: Europa occidentală intră într-o perioadă de declin industrial, pierzând poziții în fața SUA și Chinei, iar marile capitale europene discută deja deschis despre reconfigurarea arhitecturii economice și militare a continentului.
În acest context, România se află în centrul unei schimbări istorice care îi poate transforma radical statutul. Aderarea completă la spațiul Schengen, creșterea prezenței militare americane și accesul fără precedent la fonduri strategice de apărare creează premisele unei renașteri naționale. Însă aceeași conjunctură poate transforma România într-un simplu bastion de protecție – un zid care apără centrul Europei, fără a beneficia cu adevărat de resursele și puterea pe care o oferă acest rol.
Astăzi, la Bruxelles și Washington se discută nu despre modernizarea simbolică a armatei, ci despre reconstrucția unei baze industriale reale în țările de pe flancul estic. Conceptul de „NATO Industry Base” prevede fabrici de obuze, drone, senzori, radare, vehicule blindate și tehnologii energetice critice. Din punct de vedere geostrategic, România se află poate în cea mai avantajoasă poziție din ultimele decenii. Este poarta de intrare spre Marea Neagră, punctul de intersecție al coridoarelor energetice și teritoriu-cheie pentru orice plan de apărare colectivă a Europei. Cu toate acestea, sistemul politic românesc pare incapabil să acționeze la nivelul istoric al momentului.
Dacă Polonia își construiește deja fabrici de tancuri și linii de producție pentru drone de atac, România încă se află blocată între orgolii instituționale, birocrație și interese economice mărunte. Pericolul este real: un stat care refuză să construiască putere devine inevitabil rampă de lansare pentru puterea altora. Marile puteri nu investesc strategic într-o țară care nu își asumă rolul. Ele doar o folosesc temporar, sacrificând-o dacă este nevoie.
Șansa uriașă a României nu constă doar în apartenența la NATO, ci în capacitatea de a deveni indispensabilă NATO. O țară cu propriile linii industriale militare nu mai este tratată ca o zonă tampon, ci ca un partener strategic. În același timp, lipsa unei strategii naționale coerente poate transforma România într-un teritoriu de apărare fără beneficii economice sau politice, condamnat să suporte costurile conflictului fără a participa la câștigurile păcii.
Istoria nu oferă prea multe astfel de momente. 2025 este anul în care România trebuie să decidă dacă rămâne periferia Europei sau dacă devine unul dintre centrele ei de greutate. Dacă va continua să aștepte ordine de la alții, va fi sacrificată. Dacă își va asuma rolul de națiune-profil strategic, se va ridica. Diferența dintre cele două destine nu ține de noroc, ci de voința de a înțelege că puterea nu se primește – se construiește.
