Avram Gal, vicepreședinte PSD Cluj: Relația dintre stat și popor, dintre sistemul politic și români, dintre instituții și oameni ar fi trebuit, în mod natural, să fie o relație de sprijin, nu de dominație. Statul ar fi trebuit să existe „pentru” oameni, nu „împotriva” lor. Și totuși, în România ultimelor decenii s-a construit, pas cu pas, o realitate inversată: statul a devenit un organism care se apără pe sine de cetățeni, partidele s-au închis într-un cerc al lor, instituțiile s-au transformat în mecanisme birocratice care verifică, amendează și controlează omul obișnuit, dar ezită să atingă privilegiile celor aflați în vârf. S-a ajuns la o situație absurdă: poporul se teme de stat, nu statul se teme de popor.
Această răsturnare nu s-a produs întâmplător. Ea este întreținută printr-o iluzie socială, o realitate fabricată cu ajutorul politicului și al unei părți din presă: imaginea unei Românii aflate permanent în criză. În fiecare zi suntem bombardați cu știri negative, cu scandaluri, cu eșecuri, cu „nu se poate”, cu „nu sunt bani”, cu „suntem pe ultimul loc”, cu „iar ne-a păcălit cineva”. Selecția atentă a știrilor – doar ce e rău, doar ce ne dezbină, doar ce ne enervează – nu e o întâmplare. E o tehnică. Un popor ținut emoțional în zona de frustrare și lehamite e un popor care nu mai are energie să ceară socoteală. Dacă ești mereu obosit de știri proaste, nu mai ai energie civică.
Sistemul își menține controlul și printr-o altă pârghie foarte eficientă, dar mai puțin discutată: supra-legiferarea. România a ajuns să trăiască sub un munte de legi, hotărâri, ordine, instrucțiuni, norme metodologice, proceduri interne și excepții care reglementează până și cele mai banale gesturi ale vieții de zi cu zi. În loc de puține reguli clare, avem milioane de norme care se suprapun, se contrazic, se completează, se modifică peste noapte. Omul obișnuit nu mai știe care e regula principală și ce trebuie, de fapt, să respecte. În schimb, „cei din sistem” știu întotdeauna unde e portița, unde e excepția, unde e derogarea, cui trebuie scrisă adresa, ce paravan legal se poate folosi. Supra-legiferarea nu e un accident birocratic, e o metodă de control: dacă toți suntem mereu „puțin în culpă”, oricând se poate veni peste noi. Iar această junglă de reguli întreține o birocrație până în măduva oaselor, hrănind instituții, funcții, comisii și aprobări care nu produc valoare, dar consumă timp, nervi și bani.
Așa se explică și sentimentul tot mai răspândit că „trăim într-o Românie iluzorie”: vedem una la televizor – mereu în derivă, mereu în scandal, mereu la un pas de prăpastie – și alta în viața reală, unde oamenii chiar muncesc, chiar inventează, chiar creează, chiar salvează vieți, chiar fac agricultură, chiar construiesc afaceri. Dar partea asta nu e lăsată să devină imaginea oficială a țării. De ce? Pentru că o țară care își vede clar potențialul cere mai mult de la conducători. O țară care își vede doar eșecurile acceptă mai ușor orice.
Sistemul politic actual trăiește, de fapt, din dezbinare. Dacă oamenii sunt ocupați să se certe între ei – bugetari vs privați, tineri vs bătrâni, diasporă vs „ăia de acasă”, „de stânga” vs „de dreapta” – nu mai au timp să se uite în sus. Dezbinarea ține loc de guvernare. În loc de proiecte de țară, avem teme de scandal. În loc de investiții în educație, avem discuții infinite despre „cine fură mai mult”. În loc de lideri, avem manageri de opinie. În loc de oameni de stat, avem oameni de partid. De aceea spune atât de multă lume că „partidele sunt perimate”: pentru că ele nu mai reprezintă comunități și profesii, ci doar structuri de acces la resurse. Oamenii nu mai intră în politică pentru ideal, ci pentru o poziție. Și românii simt asta. De aici lehamitea.
Dar lehamitea asta nu e doar o reacție firească. E și folositoare sistemului. Un popor scârbit nu mai vine la vot. Un popor scârbit nu mai citește legi. Un popor scârbit nu mai întreabă de cheltuieli publice. Un popor scârbit devine previzibil. Și exact asta își dorește puterea: previzibilitate. Puterea a uitat ceva esențial: legitimitatea nu vine din partid, vine din popor. Și dacă poporul e ținut intenționat needucat, precar, fragmentat, cu salarii mici, cu spitale slabe, cu administrație greoaie, atunci nu poporul se dezvoltă, ci doar clasa conducătoare. Avem, altfel spus, un stat care și-a amânat modernizarea pentru că i-a convenit să conducă peste o populație vulnerabilă.
Există însă și o altă cale. România nu e doar ceea ce se vede la televizor. România reală e formată din oameni care își cresc copiii frumos, din profesori care încă își fac meseria cu credință, din antreprenori care nu fură, din preoți care chiar își trăiesc misiunea, din medici care rămân în țară, din tineri care învață singuri ceea ce școala nu le dă. Acești oameni nu sunt mediatizați pentru că ei nu alimentează cinismul. Dar ei sunt materia primă din care se poate reconstrui solidaritatea socială.
De asta poate că nu ar strica să ne întoarcem puțin la ce am pierdut: la credință (nu ca spectacol, ci ca reper moral), la omenie, la unitate, la bucuria de a vedea și binele, nu doar răul. A promova oameni deștepți, inventivi, creativi, agricultori care fac performanță, cercetători, români din diaspora care reușesc – asta nu e „propagandă pozitivă”, e igienă publică. Societatea are nevoie de modele bune ca să nu se prăbușească în cinism. Când vezi doar hoție, începi să crezi că toți fură. Când vezi și caracter, începi să vrei să fii ca el.
Reformarea clasei politice nu va veni din interiorul ei. Va veni când discursul public se schimbă și când atenția se mută de pe scandal pe soluții. Când spațiul public începe să mediatizeze nu doar ce „au mai făcut politicienii”, ci și ce „au mai făcut românii”. Când comunitățile încep să pună presiune: „de ce nu îl promovați pe omul ăsta?”, „de ce nu susțineți proiectul ăsta?”. Când agenda nu o mai face doar puterea, ci și societatea.
Pentru asta, însă, trebuie să rupem vălul. Vălul acela de pesimism perpetuu, vălul în care ni se spune că „nu avem ce face”, „așa e la noi”, „toți sunt la fel”, „nu contează”. Contează. Și se poate. Dar doar dacă refacem legătura firească: statul pentru popor, nu poporul pentru stat. Dacă instituțiile sunt pentru oameni, nu împotriva lor. Dacă sistemul politic e pentru România, nu România pentru sistemul politic. Dacă nu, vom rămâne captivi într-o iluzie convenabilă doar celor care ne vor obosiți, dezbinați și tăcuți.
P.S. Ziua în care românii ies de sub vălul fricii și al manipulării va fi ziua în care puterea va trebui, pentru prima dată după mult timp, să se teamă de popor – nu poporul de putere.
